Managementul Conflictelor și al Comportamentelor Perturbatoare
Managementul Conflictelor și al Comportamentelor Perturbatoare
Articol redactat de Cutiuța cu Magii Didactice
Microcosmosul clasei de elevi nu este doar un spațiu de transfer de cunoștințe, ci și un mediu social extrem de complex, guvernat de interacțiuni emoționale, orgolii în formare și dinamici de grup adesea tensionate. În mod inevitabil, apariția conflictelor interpersonale sau a comportamentelor de indisciplină reprezintă o constantă în viața școlară. Modul în care cadrul didactic gestionează aceste crize relaționale definește nu doar autoritatea sa la catedră, ci și calitatea climatului psihosocial al clasei.
În viziunea mea managerială, soluționarea conflictelor trebuie să urmeze o curbă strategică bine definită, care pornește de la autocontrol și dezescaladare prin calm, trece prin diagnoza psihopedagogică individuală și se finalizează, acolo unde situația o cere, prin măsuri administrative și procedurale ferme. Scopul final este transformarea crizei dintr-un factor de perturbare într-o oportunitate de învățare socială și responsabilizare.
Atunci când în timpul unei secvențe de predare-învățare izbucnește un conflict deschis între doi elevi sau când un comportament perturbator tinde să destabilizeze ordinea (discuții paralele, ironii, sfidare), prima reacție a profesorului este critică pentru evoluția incidentului. Din perspectiva mea, manifestarea impulsivă a furiei sau un răspuns agresiv din partea cadrului didactic nu fac decât să valideze și să potențeze comportamentul negativ al elevului, transformând clasa într-o arenă de disputare a puterii.
- Faza de dezescaladare primară (Calmul strategic): Într-o primă etapă, prefer să abordez situația cu o postură calmă, utilizând tehnici de comunicare nonverbală (privire fixă, proximitate fizică prin deplasarea spre banca elevilor problemă) și paraverbală (scăderea volumului vocii sau pauze strategice în vorbire). Acest contrast între agitația elevilor și calmul profesorului are un efect de oglindire, forțând adesea elevii să își conștientizeze comportamentul inadecvat fără ca profesorul să fi creat o scenă perturbatoare pentru restul clasei.
- Faza de intervenție fermă (Ridicarea controlată a tonului): Dacă tacticile subtile de dezescaladare eșuează, iar elevii persistă în atitudinea de nesupunere sau conflict, managementul clasei impune trecerea imediată la o poziție de autoritate categorică. În acest moment, ridicarea controlată a tonului vocii nu este un semn de pierdere a cumpătului, ci un instrument pedagogic de delimitare radicală a comportamentului acceptabil de cel inacceptabil. Mesajul verbal este scurt, direct și imperativ, menit să oprească instantaneu interacțiunea negativă.
- Activarea lanțului de suport (Rolul dirigintelui și al părinților): Imediat după restabilirea ordinii de moment, se declanșează procedurile manageriale post-criză. În calitate de profesor al clasei, voi sesiza prompt profesorul diriginte, oferindu-i un raport obiectiv asupra incidentului. Dirigintele, având viziunea de ansamblu asupra profilului psihosocial al elevilor implicați, devine liantul care va extinde discuția către familie și către conducerea unității școlare, asigurând o abordare integrată și sistemică a aplanării conflictului pe termen mediu și lung.
Aplicarea oarbă și imediată a sancțiunilor din regulament în timpul sau imediat după un conflict rezolvă adesea doar simptomul de la suprafață, lăsând neatinsă cauza reală a comportamentului. Elevii nu adoptă atitudini perturbatoare dintr-un vid comportamental; în spatele agresivității, al nevoii de atenție sau al revoltei se ascund frecvent frustrări acumulate, probleme familiale, fenomene de bullying sau dificultăți de adaptare academică.
Din acest motiv, filozofia mea de management comportamental acordă o importanță capitală discuției private, față în față, desfășurate într-un cadru securizat după finalizarea orei de curs. Această abordare se bazează pe principiile ascultării active și ale consilierii de orientare umanistă. Îndepărtarea elevilor de publicul clasei (colegii în fața cărora simt nevoia să își apere statutul sau „masca” de rebeli) reduce defensiva și rezistența emoțională.
În cadrul acestui dialog confidențial, focusul meu nu se mută pe acuzare, ci pe înțelegere: „Ce s-a întâmplat de fapt?”, „Ce te-a determinat să reacționezi așa?”, „Cum putem rezolva această situație fără să ne afectăm reciproc?”. Acest tip de intervenție individualizată construiește o punte de încredere între profesor și elev. Elevul se simte valorizat ca individ, înțelege că profesorului îi pasă de persoana lui, nu doar de disciplina de la oră, ceea ce scade masiv probabilitatea recidivei din dorința de răzbunare sau rebeliune.
Dacă aș exercita rolul de profesor diriginte, responsabilitatea mea managerială s-ar extinde dincolo de rezolvarea unui incident izolat, migrând spre o monitorizare structurală a evoluției elevilor. În această calitate, abordarea mea în fața conflictelor repetate sau a deviațiilor de comportament este guvernată de principiul gradualității și al parteneriatului triadic: elev - familie - școală.
Etapa I: Intervenția directă și reflexivă. Primul pas constă în realizarea unor discuții separate și apoi comune cu elevii aflați în conflict. Se analizează abaterile de la regulamentul intern și se stabilesc angajamente clare de îmbunătățire comportamentală. Se folosesc orele de consiliere și orientare (dirigenție) pentru a dezvolta la nivelul întregului colectiv competențe de inteligență emoțională, management al furiei și comunicare asertivă.
Etapa II: Cooptarea mediului familial. În situația în care discuțiile inițiale sunt ignorate, iar comportamentul perturbator tinde să devină un tipar, se trece imediat la convocarea părinților sau a tutorilor legali. Parteneriatul cu familia este esențial în această fază. Scopul este alinierea strategiilor educative: părintele trebuie informat obiectiv, iar comportamentul deviant trebuie sancționat și monitorizat identic atât în mediul școlar, cât și în cel domestic. Se stabilesc planuri comune de acțiune.
Etapa III: Activarea rețelei de specialiști și măsuri administrative. Dacă se constată o rezistență cronică la schimbare, o desconsiderare repetată a normelor și o ineficiență a discuțiilor anterioare, managementul clasei impune abandonarea intervențiilor soft și trecerea la nivelul de autoritate instituțională. În acest stadiu critic, voi apela la Cabinetul de Asistență Psihopedagogică (Consiliere Școlară) pentru o intervenție terapeutică și de diagnoză profundă de specialitate, concomitent cu sesizarea oficială a Direcțiunii. În această fază, comportamentul este gestionat strict conform codului de disciplină al școlii, aplicându-se sancțiunile prevăzute de ROFUIP (mustrare scrisă, scăderea notei la purtare, exmatriculare temporară). Această barieră finală arată elevului și familiei că deschiderea spre dialog a școlii nu reprezintă o slăbiciune, ci o resursă care, odată epuizată prin rea-voință, lasă loc rigorii legii și a regulamentului instituțional.
Bibliografie:
Stan, Emil. (2006). Managementul clasei. Editura Institutul European, Iași. (Pentru analiza autorității profesorului și utilizarea tactică a vocii și a prezenței fizice la catedră).
Săucan, D. S. (2012). Conflictul școlar și managementul acestuia. Editura Universitară, București. (Fundamentul teoretic pentru etapele de mediere privată și rezolvarea disputelor de grup).
Gordon, Thomas. (2001). Teacher Effectiveness Training (T.E.T.). Three Rivers Press. (Lucrare clasică utilizată pentru tehnicile de ascultare activă din timpul discuției private, evitând postura de acuzator).
Băban, Adriana (coordonator). (2011). Consiliere psihopedagogică. Ghid metodologic pentru profesori. Editura ASCR, Cluj-Napoca. (Pentru structurarea parteneriatului triadic cu familia și criteriile de trimitere a elevului către Cabinetul de Asistență Psihopedagogică).